Trăim într-un vis care visează constant să devină realitate, iar acel vis este făcut din cuvinte. Fiecare propoziție pe care o citești, fiecare frază pe care o auzi, fiecare slogan care îți rămâne în cap ca un slab; Acestea nu sunt unelte neutre. Ele sunt suprafața sclipitoare a unei halucinații vaste, colective, pe care o reconstruim milisecundă cu milisecundă. Limbajul nu este o fereastră prin care privim; Este aerul pe care îl respirăm cu toții împreună, deja încărcat de expirațiile tuturor celorlalți. Când îți deschizi gura sau scoți un gând cu un tape, calci pe vopseaua umedă a unei pânzi pe care milioane de alte mâini o ating în același moment. De aceea este atât de greu să înțelegi ce se întâmplă. Realitatea nu vine predefinită. Ajunge brut, oceanic, insuportabil prin amplitudinea sa. Așa că ne grăbim să-i dăm un nume, să-l tăiem în bucăți comestibile, să ne dăm cutiuțele etichetate pe care scriu "dreptate", "criză", "dragoste", "dușman", "progres", "pieire". În momentul în care un cuvânt cade, se întărește în jurul unei felii din haos ca chihlimbarul în jurul unei insecte. Pentru o clipă, ne simțim orientați. Știm unde ne aflăm. Putem să ne certăm, să mărșăluim, să facem meme-uri, să anulăm, să plângem și să sărbătorim. Dar chihlimbarul deja se crapă, pentru că visul continuă să viseze, haosul continuă să crească, iar guri noi încep deja să lingă cuvinte noi în formă. Nu suntem observatori ai acestui proces. Noi suntem procesul. Fiecare dintre noi se trezește pe marginea tremurândă a visului împărtășit și începe imediat să vorbească în somn, adăugând tușe de pensulă unei picturi pe care niciunul dintre noi nu o va vedea vreodată întreagă. Tabloul nu este "acolo". Este membrana subțire și fragilă dintre mintea ta și a mea, întinsă atât de strâns încât o singură frază virală o poate sfâșia, iar o singură poezie o poate repara. Asta face ca era actuală să pară vertijoasă: membrana nu a fost niciodată atât de subțire întinsă sau peticită atât de frenetic. Miliarde de visători, toți vorbind deodată, convinși că colțul lor al visului este cel real. Cuvintele se mută peste noapte. Erezia de ieri este adevărul de mâine. Dicționarul se umflă, regurgitează și sângerează. Sensurile ne scapă printre degete ca peștii în clipa în care credem că le-am prins. Așadar, când întrebi "Ce se întâmplă de fapt?", ceri o hartă fixă a unui ocean care își redesenează propriile țărmuri de fiecare dată când un val se sparge. Răspunsul sincer este: nimeni nu știe, pentru că a ști ar necesita să ieși din vis, iar exteriorul nu există. Există doar marginea unde stăm cu toții, pe jumătate treji, strigând nume noi pentru maree care continuă să se ridice deasupra picioarelor noastre. Tot ce putem face este să ascultăm cu atenție discuțiile celorlalți în somn, să observăm ce cuvinte fac visul mai locuibil și care ne aduc coșmaruri, și să privim (iar și iar, cu mâini tremurânde) ce vom spune în continuare în întunericul comun. Michael Markham