Obsesia antisionistă pentru suferința palestiniană se prezintă ca compasiune, dar în realitate dezvăluie un fel de fascinație sadică. Cu cât încearcă mai mult să construiască imaginea cruzimii israeliene, cu atât se bucură mai mult de spectacolul suferinței însăși – exagerând-o, umflând-o și circulând-o cu încântare voyeuristă. Privirea sa este captivă ororilor pe care pretinde că o deplânge. Ura față de Israel care animă antisionismul este, în fond, o dorință de a provoca durere evreilor – un impuls care a ieșit la suprafață în atrocitățile din 7 octombrie și în erupțiile anterioare, cum ar fi masacrul de la Hebron din 1929. Presupusul umanitarism al antisionismului maschează o patologie mai profundă: o economie morală a cruzimii care se hrănește cu violența anti-evreiască ca sursă întunecată de sens.